Adrian Munteanu - amsonete

“dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, aţi muta munţii din lloc" Iisus  Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!  Ce rost am eu în lumea asta largă,  Ce val din mine stânca o s-o spargă,  Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?      Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă    Invidia. Să-i pregătesc arestul    În care nu-şi mai poate scrie testul    Tremurător în carne, ca o vargă.      Să smulg Trufia spornică-n risipă    Şi Îndoiala să o prind din mers,    Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;     Să mă citesc în spaţiul unui vers.   Destul ar fi să cred în mine-o clipă.   Aş deveni stăpân pe univers.

un fluture o floare o furnică o pasăre o flacără câmpia un deal o vale fluviul şi vecia izvoarele şi marea o amică un drum o creangă frunzele şi via un avion ce tocmai se ridică copilul cel poznaş luat de chică măicuţa cartea pixul şi hârtia uliţa strâmtă tatăl meu şi masa fântâna şi un bal ţinut cu fast un peşte prins în râu adânc cu plasa biserica şi-un preot bun şi cast feciorul meu şi fiica soaţa casa acestea-s daruri restul e balast

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul? În cuib zănatec, în amurg de ceară?Unde-ţi aşezi piciorul să nu piarăUrma fierbinte ce-mi ucide ceasul?Cum ai învins râvnirile de fiarăCe-au despicat pădurile cu pasul,Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masulLa umbra coapsei tale de fecioară?Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,Bea din potirul brumelor nectarŞi din căuş de patimi apă vie,Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,Să te zidesc curată-n temelie, Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.De pe rotundul buzei prind să zboare,Dar zvonul lor până la mine moare,Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoareDescrie-n jur haotice volute.În încăperi de mii de ani ştiuteDeschide trist fereastra spre uitare.Mă plimb tăcut prin dimineţi străineCopil firav sau visător cărunt.Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine,Neliniştea din fibre o înfrunt,Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,Când nu-nțeleg o clipă cine sunt?

"Nu va rămâne piatră peste piatră!"...             Am râs de el, de vorba lui smintită.          "Torenţi de foc v-ajung, gust de pirită!"...             Ce născociri în gura lui ce latră.           "Furtuni se nasc în iarba necosită!"...              L-am biciuit în vuietul de şatră.           "Striviţi veţi fi, zdrobită orice vatră!"...              În urmă las făptura lui pierită.              Trăiesc la fel, în fadă răvăşire,              În zbaterea de-a fi pentru a fi,              În necurmata, dulcea amăgire              Că încă-s viu, că încă pot trăi.              Nepăsător, alung o prevestire.              Astfel devin o umbră într-o zi.

antisonet 2    Când să parchez în faţa casei mele,  Văd locul ocupat şi nu m-ajută  Privirea calmă, Intru în derută.  A fost o zi cu-o sută de belele.    Vine vecinul, cel bolnav de gută.  - A cui e rabla? zic, pornit pe rele.  Simt că mă ia pe loc cu ameţele.  - Sunt musafiri la numărul o sută.    - Şi chiar la mine s-au găsit să steie,  Să nu-mi pot pune roata lângă scări?  - Câte bordeie-atâtea obicee!    Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.  Din portbagaj apuc nervos o cheie... . Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

prea strâmt e locu-n camera trăirii abia-mi pot duce mâna către gură ochi reci din storuri liniştea mi-o furăși vaietul a gâtuit zefiriidoar până către ziduri se îndurăsă se întindă-n umbră trandafiriireci şovăieli în tainele priviriiîmi sfâşie nădejdile cu urăprăfoase molii rod brocart de viseși carii au pătruns în gândul mutsă-nceţoşeze ploapele deschisecu greu ridic opaiţul de lutsparg geamul cuştii cu mişcări deciseși sorb răcoarea mărilor tăcut

dintr-un cotlon un boschetar råsare îți face semne îndoindu-si bratul ce te ginesti mai bine pupå-mi mațul și vorba asta în adânc te doare te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n latul mâinilor tale alt sfrijit apare ți-a dat cu-n drug în cap så te doboare o clipa doar ai inspirat nesațul acestui aer ce-și oprise zborul ce-nalt e fagul își îndreaptă-n jos crengile frânte să îți dea onorul din bolți ca plumbul curge roșu sos și-ți spui atunci când te-a luat cocorul spre cerul trist că lumea e pe dos

Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare. De zece ani străbatem lungi trasee, Pe unde-a dat prin bozii de-o idee Şi colţul ierbii-nviorat răsare.   A fost întâi năvalnică scânteie, Să prindă-n zbor un flutur în mişcare. I-aş ridica din dor de el altare, Pe unde-a fost, la margini de alee.   Despre acel ce mi-a păzit fiinţa Nu ar ajunge să aştern un tom. Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.   Mai e acum o creangă nu un pom. Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa, Dar mă întreb: e câine sau e om?

O pasăre din mine se ridicăZbătându-se la uşa colivieiÎn care am supus-o agonieiDe-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,Am vrut să-mi cânte cu făptura-i micăÎngenunchiat pe firul de arnicăSă aţipesc la pragul veşniciei.Desfigurată îmi rânjeşte soarta!Ce frig mai e în suflet şi ce gerCând înţeleg cât am greşit cu artaDe-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta, Din gând pierit urcaţi-le pe cer!

vorbe urzite, liniştea din spaţii culcată-n magma setei de-a cunoaşte, când spelbul retor se zbătea să caşte o gură strâmbă debitând oraţii. vorbe rostite zborul ce se naşte din coasta spaimei implorând mutaţii, vorbe măiestre declanşând ovaţii, când vanitatea pe artist îl paşte, vorbe de duh şi vorba care doare, zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi un mal torid şi altul de răcoare, vorba fântână ca să poţi zidi. cu toate fac din vorba care moare un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,Dar mă afund în propria-mi durere.Înţepenesc în scheme austere,Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.Nu mă disting prin rang şi prin avereŞi nici prin gestul aprig al voinței.Lovesc tăcut în poarta cuviinţeiCe nu-mi primeşte bruma de plăcere.La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,Dar nu primesc obolul aşteptat.Păşesc timid, cu patima învinsă,Dar am decis să urc eliberat.Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,Din cioburi să compun un trup curat.

Scriu un sonet. Deplină amăgire  Că prin canon mai liber mă voi face. Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place, Modest cârpaci de vorbe şi iubire    Un gând buimac într-un ungher îmi zace Şi nu-i găsesc firava limpezire. Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire Şi mă aruncă-n lumile opace. Trec voci cerşind cărarea neumblată, Dar altele, urlând, ademenesc Cu zarea lor etern împurpurată. Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc, Nu-mi amintesc de mine niciodată. E semn profund că-ncep să mă trezesc.

Tu cel ce cauţi taina într-o filă  Cutreierând neistovit izvoade  Şi năzuieşti spre-adâncile monade  Spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă?    Tu cel ce-ntinzi necercetate nade  Pe luciul apei, curgere fragilă  Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă  Prin ochiul gol al vastelor năvoade    Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline  Cu-n singur fir de iarbă din ogor  Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine    În duhul frunţii, vag şi temător,  Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine  Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

Lumini fecunde, şoapta nerostită. Adulmecăm minutele necoapte.  Dansez cu ea, frumoasa mea din noapte;  Atingere lascivă, ostenită.    Îmi spune că e frig. E-un cer de lapte.  Scot haina şi i-o dau, pe trup sortită.  În jurul nostru clipa nesfârşită  Se-aruncă-n gol, înveşmântată-n şoapte .    O însoţesc. Icoană luminată.  Stă singură-n odaia de pe mal.  O părăsesc în noaptea nevegheată.    A doua zi revin în ceas oval  La geamul ei de linişte visată.  Doar o bătrână e...şi nici un val.

Un vagabond, pe-o stradă cenuşie,Cotrobăia-n gunoi cu stăruinţă.De vă surprind, vă cer îngăduinţă,Dar l-am adus în casă, neam să-mi fie.Dorind să-l văd ca oricare fiinţă,Eu faţa i-am spălat cu frenezie,L-am parfumat, mai chipeş să se ştie,Cât mai gătit s-arate cu putinţă.Veşminte noi îi pregăteam, de gală.Avea să stea pe-un scaun ca-ntr-un jeţ,Dar a mânjit ingrat întreaga salăPe care eu puneam atâta preţ.N-am reuşit să-l fac bărbat cu falăÉl a făcut din casa mea coteţ.

În grajd Joiana gata e să fete  Şi porcul Mişu stă cu paiu-n gură.  Mai am trei curci şi-o raţă-n bătătură.  Vărul Năică vrea să-şi lase plete.    Gîndeşte tata iar la băutură.  Sătul de coasă vrea să se îmbete.  Cu Bonux mama o să scoată pete,  În Sportul scrie că un meci se fură.    La anul, gata, nu plecăm cu vize.  Bocancul stâng mă supără la mers.  Bolnav de gută unchiul face crize.    „Haideţi la vot !” de ploi pe zid s-a şters,  La TVR au început „surprize”.  Pe cerul gri s-a rătăcit un vers.

Cuvânt confuz, cenuşă călătoare Ca cearcănele castei crinoline Curma cabala crudelor canine, Cântând canonul, căutând candoare.   Cartea citită ciob confuz conţine Cât consonanţa cucerind culoare. Calc creanga-n colbul calpelor covoare, Când cerul clipei cobora coline.   Ce caldă ciută clatină cleştarul Cernitelor consoane care cos Conturul crucii căutând chenarul   Cucernicelor corzi cu chip ceţos! Cuibul candid, cutremurând calvarul, Croia cuminte chipul cuvios.

Spune-mi spre seară te iubesc. Odată. Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge. Nu vezi că-s trist şi răsuflarea-mi plânge Sub coapsa ta în chinuri frământată?   Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge În cupa tainei îndelung păstrată, Ca să-mi cuminec clipa alinată Cu azima ce între noi se frânge.   În timp ce ruga n-a sfinţit havuze, Din degete s-au revărsat poveşti Şi-n peşteră, umbros lăcaş de muze,   Mi-am aşezat hotarele domneşti. N-ai împlinit un zbucium scris pe buze. Mi-ai arătat cu trupul că iubeşti.

Sonetul meu s-a ridicat pe schele, A ros din tihna anilor şi-a minţii, Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii, Tânjind să smulgă lenea din prăsele.   Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii. S-a copt în umbra vrerilor rebele; A devenit  fântână din castele, Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.   Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie Decât un vârf de paloş înroşit În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie   Cu slova smulsă trupului sleit. Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie Abia târziu un rost mi-a hărăzit.